Materialul de mai jos l-am găsit în căsuţa mea de e-mail, la scurtă vreme după ce Mike Hăulica anunţa intenţiile subsemnatului privitoare la o pagină web de critică sefe în Lumi Virtuale nr. 4 şi după ce Dan Popescu trimitea o notiţă cu adresele de mail ale mai multor persoane din lumea (strâmtă) sefe românească .

Oficial, acestea sunt justificările semnatarei rândurilor de mai jos, din scrisoarea anexată acestui material. Oricum, doamna (domnişoara?) amatoare de sefe are multă grijă de a se acoperi cu un văl gros de mister (mail-ul provenea de la o căsuţă românească purtând un nume impersonal, care am fost rugat să nu-l divulg) şi nu a răspuns la mesajele mele. Mărturisesc sincer că prezentarea abia creionată, fără nici o adresă de răspuns, m-a indispus. Am citit totuşi textul şi m-a surprins. Din două motive: unu, romanul lui Liviu Radu, precum toate apariţiile sefe recente ale autorilor români au fost difuzate pe „căi oculte“, într-un tiraj minuscul, deci autoarea are cumva legături cu sefeul românesc; doi, textul „priveşte“ volumul citat printr-o prismă inedită. Am luat aşadar textul şi cu foarte mici retuşuri de tehnoredactare (oare chiar nimeni în România nu foloseşte ghilimele româneşti?!) l-am transformat în HTML-ul de mai jos.

Nu pot decât să sper că prin publicarea lui, Doina Boţea (să acceptăm deocamdată această identitate) va reveni, pe unul din canalele de comunicaţii, încetând să mai fie o voce a misterului, fie el şi (etern) feminin.

Editorul

Trip-Tic-ul curvasasinei

Nu am înţeles niciodată de ce părerile critice (nu fac „erezia“ să mă consider critic) fac apanajul bărbaţilor. De fapt nu am înţeles niciodată de ce bărbaţii sunt primii îndreptăţiţi la rangul de scriitor. Ca să nu mai amintesc de faptul că, de regulă, femeile sunt cel mult decorative în lucrările semnate de bărbaţi. Nu absolutizez, sunt conştientă că o poziţie forte în „războiul sexelor“ nu face, în ultimă instanţă, decât să mă situeze pe o poziţie asemănătoare celor „incriminaţi“. La urma urmei, bărbaţii au complexele lor, pe care noi, femeile, trebuie să le tratăm, la modul general, dacă nu cu îngăduinţă, atunci măcar cu indiferenţă.

Nu intenţionez însă să fac aici portretul psihologic al autorului masculin de science fiction. Doar că Trip-Tic, romanul semnat de Liviu Radu, ridică în mod interesant problema personajului femeie. Aparent, curvasasina este o găselniţă „comercială“. Grija de netăgăduit a autorului faţă de stil pare deformată grosier de personajul feminin, Mimoza. Poate că imaginea femeii-războinice este inspirată din William Gibson (via, de ce nu, Xena, prinţesa „marditoare“) şi „arhetipul“ translatat pe coordonatele rromice autohtone. Dar nu acesta este lucrul cel mai important. Liviu Radu pare că se foloseşte de simbolul femeii violente contemporane (mă aşteptam sincer să o facă să mânuiască biciul cu dexteritate) pentru a-şi da obolul de violenţă într-un roman în care, prin concepţie, violenţa pare stridentă. De fapt, majoritatea scenelor de violenţă (nu neapărat, dar şi sexuală) se leagă de personaje feminine, mai mult sau mai puţin creionate. Colac peste pupăză, până şi moartea lui Lai (factor determinant) se datorează tot unei femele războinice, de astă dată o „gheişă-scut“.

Ar trebui aşadar să mă simt jignită în sentimentul meu de „tagmă“. Că de la femeie se trag toate relele, asta ştie orice bărbat. Dar dincolo de aparenţe, scriitura lui Liviu Radu evită (chiar dacă in extremis) capcanele unui conflict sexual. Mimoza „evadează“ în cele din urmă de sub eticheta clişeului (inclusiv cel al numelui!) şi se transformă din „obiect de patrimoniu“ (science fiction) în personaj. Chiar dacă, cu puţin înainte de final, i se rezervă rolul ingrat de a face figuraţie într-o ultimă repriză de violenţă, cu certe conotaţii dur sexuale. Este poate singurul reproş pe care i l-aş face lui Liviu Radu. Cred că, per total, curvasasina, în ciuda titulaturii neaoş comerciale, merita ceva mai mult în acest Trip-Tic. Pentru că este, alături de klongul Renny, personajul purtător de umanism. Lai, bărbatul „adevărat“, suferă de mania violenţei. Până şi convertirea sa este violentă şi, dintr-un anume punct de vedere, forţată (pentru că nu ducerea pe apa sâmbetei a „universului de rezervă“ este elementul definitiv, ci „atingerea“ transcendentă a Divinităţii). Pe când elementele „judecăţii“ curvasasinei,  trecută mai degrabă în fundal, sunt mult mai netede, părând totodată mai dense, în ciuda scheletului abia schiţat.

Trip-tic-ul curvasasinei: târfa, mercenara şi convertita nu concurează cu avatarurile personajului masculin. Să încercăm să privim însă dincolo de aparenţe şi să nu uităm că se acordă Oscar-uri şi pentru roluri secundare. Din acest punct de vedere, curvasasina Mimoza merită cel puţin o nominalizare.

Iar eu aştept cu interes „Constanţa 1919“. Nu de alta dar, pentru un bărbat, Liviu Radu este un autor interesant...

Doina Boţea